Premiul I – Poezie, categ. 11 – 14 ani

Speriatu Iuliana - Scoala cu cls. I- VIII Bujoru, Teleorman

Legenda Inelelor

Motto: ”Citius, altius, fortius”

Odata, Zeus in Olimp, daduse
Porunca grea lui Hermes, ca sa-i cheme,
Cu zor, calabalac si catrafuse,
Pe zeii toti, cuprinsi, ca si azi, in scheme…

Acestia navalira cat mai iute,
La tronul sau ce mirosea a stele
Uitand nectaru-n cupe  nebaute
Si ambra risipita printre ele.

- Plecati, de-ndata, jos, printre  pigmeii
Ce indraznira sa-mi rapeasca focul,
Cu Prometeu, care-mi jigni tot zeii
Jucandu-si “la ruleta”- ntreg norocul…

Si-mi aduceti cinci muritori pe data,
Sa-i pun la cazne –n “cercuri” otelite
Sa stie toti, ca Zeus niciodata,
Nu-si va lasa puterile stirbite!...

- Marite Zeus, Poseidon ii zise
Am sa-ti aduc “ un galben”, ca sofranul,
De peste mari, cu valuri necuprinse,
Unde straluce Soarele tot anul…

- Eu, Preamarite, -i susura-n ureche,
Cu limba-n ciupituri de balalaica,
Zeita Afrodita, -si dau “pereche”,
O inimioara “alba”…. de grecoaica...

- Tu, Hefaistos, n-ai nimic a-mi spune?
Ba da, Stapane, am sa plec la noapte
S-aduc un Om, din  hauri si genune,
Cu parul cret si ochi de prune coapte…

- O “piele rosie” Doamne, ti –ajunge?
Rosti Artemis, aratand padurea:
La vanatoare, sufletul ti-l unge,
Cu arcul, si sageata si securea.

- Eu, Zeus, fie-ti zilele usoare,
Iti daruiesc un “pui de om”, ca boarea
De paine calda, scoasa din cuptoare,
Din tata alb si mama, ca cicoarea…

- Hai, gata, vorba lunga-i saracie
Sa-mi rascoliti podisul, muntii, lunca,
Altfel, ii ard cu foc si vijelie…
Plecati acum si-impliniti porunca!

Pornira zeii, dupa-un timp de  vreme,
Se-toarsera la brat cu prizonierii,
Trezind in Zeus,marile blesteme
Ce-au precedat minunile-nvierii:

- V-ati aliat cu acesti pitici “de-o schioapa”?
Ma sabotati? Fiti muritori ca ei!
… Si – i azvarli, de sus, ca intr-o groapa,
Umpluta cu barbati, copii, femei…

Cazand din cer, se prinsera-n inele,
De inimi, fluturand acelasi zbor,
Cinci  muritori cu visele rebele
Pe-o panza alba ca un nor usor,

Ce  vor pluti pe scari cu trepte-o mie,
Prieteni azi, dar ieri doar adversari,
Umpland arene largi cu vesnicie
Cei mai puternici, mai inalti, mai tari.

Premiul I,  Proza, Categ. 15 – 18 ani

Tudor Iuliana - Grup Scolar “Oltchim” – Ramnicu Valcea

Sarut mana, mama

Motto: “Cunoaste-te pe tine insuti”
Socrate

            Ar fi putut fi orice … daca ar fi avut putin curaj. Asta o stie acum, cand priveste in urma. Asta o crede acum, cand gandeste inapoi. Atunci i-a lipsit curajul, indrumarea si increderea.
            Ar fi putut fi chiar Nadia daca ar avut curajul sa se mai urce odata pe barna. Niciodata nu a indraznit si a doua oara. In toata viata asta care este pana la urma ca o barna, iar drumul prin ea ca mersul pe barna: un pas, inca un pas, o saritura, o intoarcere, un alt pas, o incercare de dans, un exercitiu,…, si inca un pas, apoi saritura finala … unii devin Nadia, altii cad si raman jos.
            O femeie, pe o banca, in fata unei case, intr-un sat, departe. Sfarama in mana o bucata de paine la niste boboci de rata de-i scosese o clota. Avea si furca langa ea, ca poate i-o veni in gand a toarce, dar gandurile ei zburau departe, pe deasupra ratelor, pe deasupra caselor, pe deasupra norilor, pana in trecutul mare, pana in viitorul cat o mai fi. Nu a trait chiar foarte multi ani, dar parca traise deja prea mult. Se simtea mai aproape de sfarsit. Ramasese singura de tot de vreo doi ani, de cand fata de-o crescuse de mica plecase si ea in lume.
            Plecase la scoli, departe in America. Nu a inteles de ce atat de departe, dar nu s-a putut opune. Era fata unei surori, ca ea nu avusese niciun copil. Adica avusese ea, chiar trei a nascut, dar nu i-a trait niciunul; dadea o boala in ei, ceva, asa ca la puii mici de gaina, si-i mureau pana-ntr-un an. Barbatu’ zicea ca e blestemata si o parasise. La vreo doua luni de cand se oblojea singura prin batatura, fara sot, cu copilul mort, a venit sora-sa mai mica la ea, cu fata. Era un ghem de copil, mica de tot. Era o iarna grea, cu drumuri grele si ger rau. “Cred c-a murit. N-am mai auzit-o scancind de multa vreme”.
            Ea statea cu fata in brate nelamurita si nestiuta. De parca ar fi primit un pachet ambalat. Nici nu s-a uitat, nici nu s-a preocupat. Statea si o asculta pe soru-sa cum ii povestea. Trecuse mai bine de o ora cand a inteles ca are in brate un copil, ca fata de care ii vorbea femeia din fata ei este la ea in brate.
            “Da, da, asa e. Ai dreptate, nu te poti duce cu fata acasa. Ce o sa spui… da, te-ai gandit bine. Nu are sa stie nimeni. Eu mai am lapte, am vaci, am capre, ii va fi bine la mine. Eu am mai crescut copii mici. Si de-o muri sunt invatata. Al meu si-a ingropat copiiii si a plecat. Tu o lasi la mine si pleci. Te-ai odihnit destul, acum sa pleci. Sa nu mai vii, sa nu te mai interesezi de ea. De acum e fata mea”. Vorbea incet si apasat, ca un om trecut prin multe, dar nu avea vorba rea, nu lovea, nu sfichiuia, dar nici nu o privea pe cealalta. Pregatise apa pentru baie, dezbracase fetita, se spalase pe san si incerca sa o alapteze. Facea totul incet, cu rost. Ii tot spunea sora-sii sa plece, ca nu mai e treaba ei, pana cand a amutit. Un timp nu a mai spus nimic, apoi a inceput sa-i vorbeasca fetii. “Anisoara”…
            Si Anisoara a trait. A crescut. O fata frumoasa. O fata cuminte. Era harnica, desi nu ii placea munca la ferma, o ajuta cat putea pe mama ei. Iar mama ei facea tot ce-i cerea. Desi stateau la tara, putine familii de la oras se puteau lauda cu averea, cu dotarile, chiar cu luxul lor. “Ca-n filme!” exclamau colegii Anei care veneau pentru prima data. Ei i se parea firesc. Ea stia ce se intampla prin alte curti, stia ce este prin alte case, dar i se parea normal ca ea sa aiba tot. Nu era nerecunoscatoare, dar mama ei a crescut-o spunandu-i mereu ca ea merita totul.
            Aveau gospodarie mare: ferma de porci, livada de meri si nuci, sere de legume si de flori. Aveau si argati, iar casa era un vechi dar mare conac boieresc. Pe dinafara parea lasat in paragina, dar interioarele erau din reviste. Daca ar fi trait in alte vremuri lumea le-ar fi numit boieroaice sau macar chiaburoaice; chiar si asa, in zilele de acum le ziceau cocoane; cocoana mare si cocoana mica. Dar ele nu se comportau ca niste cocoane: toata ziua munceau cot la cot cu oamenii, in timpul scolii fata nu avea voie la munca, iar seara mancau toti impreuna, abia apoi se ducea fiecare pe la casa lui. Seara era momentul ei preferat: atunci avea timp sa stea cu fata, isi lua ceva de lucru, o furca de tors sau o broboada de cusut si o asculta povestind de la scoala, apoi, cand s-a facut mai mare, de la oras. Acum venise si momentul sa plece la facultate. Se dusese la un concurs la ambasada Americii si castigase o bursa completa de studii pe trei ani. Au fost amandoua la Bucuresti si i-a cumparat trusou … multe amintiri au incercat-o in capitala si multe emotii. Isi aducea aminte de cand era o fetita si venea aici la concursuri. Ce vremuri, ce mult a trecut de atunci. Cati ani s-au scurs…
            Statea pe banca si se gandea .. era un moment de respiro in multele trebi de la ferma. In ultima vreme erau tot mai dese momentele de respiro. Nu mai tragea atat de tare de cand a plecat Anisoara. Mintea ei era acum in alta parte…
            “Nu e niciodata prea tarziu, mama. Daca vrei, te poti intoarce. Nu se poate spune ca nu te-ai mentinut in forma, ca munca la ferma nu a fost mai usoara decat munca la saltea”. A ras atunci si a dat din mana de parca ar fi alungat o musca..”Acum e randul tau. Eu am avut o sansa atunci, de mult, cand eram copila. Am renuntat. M-am maritat, am facut un copil, am facut avere. Nu regret nimic din ce am facut. Sportul ala nu era de mine”.
            A ras, dar musca ce o bazaia atunci s-a intors si a adus si surate. Sunt roiuri intregi in capul ei si fac galagie mare. De cand a plecat fata era singura in casa mare. Seara, dupa ce plecau oamenii ramanea singura de tot. Nici macar o pisica sau un caine, nici macar un papagal sau un peste sau un soarece alb; cat a fost mica fata s-a tot rugat de maica-sa, dar ea a ramas mereu neinduplecata. Acum ar fi vrut sa fi cedat. Poate daca avea la cine sa tipe sau pe cine sa scarpine, nu ar mai fi avut timp de atatea ganduri; poate daca nu ar fi fost atat de singura..
            Vorbeau des la telefon, se si vedeau pe net, si fata ei ii spunea mereu aceleasi lucruri, o indemna sa se duca la facultate, sa se faca profesoara de sport, sa reusesca prin copii ce nu a reusit prin ea insasi. Cum sa se duca la facultate? Ea care se odihnea torcand, ca femeile de la tara. Cum sa se gandeasca ea sa revina pe bancile scolii, cand adormea la auzul povestilor despre scoala. E drept ca terminase liceul cu bine, dar nu excelase la invatatura. Terminase un liceu agricol, nu sportiv, cu sportul nu mai luase legatura de la 12 ani, de cand cazuse de pe barna, in concursul national, nu mai putin. Nici prea batrina nu era, cand a fost la Bucuresti cu fata, barbatii intorceau privirea dupa ele amandoua deopotriva. Era o femeie frumoasa. Nu-i dadea nimeni cei 45 de ani pe care ii implinise saptamana trecuta.
            Necazurile si spaima de rusine au tinut-o sa mai incerce si daca nu a mai incercat atunci, cum va putea acum? Si daca va indrazni sa faca acest pas, cine se va ocupa de toate?
            “Vinde mama tot. Sau lasa-le lui nea Ion. Sau cheama-i pe dada Anica si pe sotul ei, ca sunt saraci, nu au de niciunele. S-ar bucura, ne-ar multumi”. “Cu Ion poate m-as intelege, ca e var cu mine si m-a ajutat mereu, dar pe aia sa n-o vad. Si nici ea nu cred ca ar indrazni sa vina. De atunci nu am mai vazut-o”. O mira ca fata stie si cum o cheama, ca ea nu i-a spus niciodata nimic. Ana era fata ei si atat. Nu avea nici macar alte rude, cu atat mai putin o alta mama. Sa vanda? Cum? Atata zbucium pentru avere … nu ar putea lasa totul.
            Si ce-ar fi .. la o adica ce, nu s-a mai vazut? Si lumea… ce-o sa zica lumea? .. atat asteapta ca sa rada .. ce o sa se mai inchine babele .. uite asa i se invarteau gandurile prin cap de nu mai era buna de nimic. Si trebuia sa se hotarasca repede ca uite acum trece si primavara, cum trecu si iarna. Ca gandul acesta o macina din toamna, de cand a fost cu fata in Bucuresti. Dar acum se apropia vremea inscrierilor si trebuia sa se decida. Si Ana o pisa tot mai des. Si c-o fi, c-o pati .. Zile intregi de ganduri, de socoteli, de planuri, de alte ganduri…
“Sarut mana, mama. Ce mai faci tu? Inca te mai gandesti, inca le mai sucesti.Unde ai ajuns? La nodul pe fata, la ochiul pe dos? Hai, nu te mai necaji ca n-ai pentru ce. O faci si gata. Asa cum am fost in toamna pentru mine, mergem maine la Bucuresti pentru tine. Ai in fata o studenta eminenta. Am o lista si mai eminenta in fata. Cu a mea lista si cu al tau card te fac studenta intr-o saptamana. Si ca sa nu ai vreo posibilitate de a comenta ceva, am fost deja la facultate si m-am documentat. Ba chiar am strans deja actele pe care mi le-au cerut. Un singur lucru nu am putut sa fac: sa semnez cererea”… o tirada lunga..nerespirata, dar putin afumata …atatea vorbe, atata determinare din partea fetei, ca femeia nu avu timp nici macar sa inteleaga ce-i spunea. Nici nu a pupat-o, nici nu i-a spus “Bine ai venit” ..a luat-o din strada cu vorbele multe si repezi. Parca s-a aplecat ea si a pupat-o .. se tunsese, se vopsise,.. unde era fata ei cuminte si frumoasa? Dar parca tot era frumoasa, dar era mai altfel ..”Hai Anisoara in curte, hai in casa, hai sa te pup. Nu ai spus ca vii, te-as fi asteptat la aeroport, as fi pregatit ceva bun pentru tine.”  “Pai, stricam surpriza mama. Se putea .. si daca veneai, mai puteam eu sa rezolv atatea probleme. Apoi, mai am o surpriza, dar o lasam pe maine. Acum mergem in casa, ca e tarziu, mancam ceva, subtire, ca eu nu am mai mancat carne si mi-e teama de mancarea noastra buna rau”.
            Ce a fost in sufletul femeii in acea noapte numai ea poate sti si nici ea, ca prea multe franturi de gand se schimbau unele cu altele cu o rapiditate de-a dreptul violenta.
            A doua zi, in zori, devreme tare, a trezit-o pe fata. “Nu pot mama, tu chiar crezi ca as putea? Imi e rusine, sunt prea batrana mama, e prea tarziu”.  “Vezi-ti de treaba mama, mai stai sa te gandesti, las’ pe mine. Tu doar sa faci cum zic”. Si au plecat.
            Nu putea vorbi, nu mai putea gandi, nu mai avea nici o putere. O asculta pe fiica-sa ca un copil cuminte. O asculta si facea intocmai cum ii spunea ea. Nu ar sti niciodata sa povesteasca nimic din zilele acelea. Isi aduce aminte ca a ras o data, intr-un magazin, dar nu mai stia de ce.
            Sa nu uit sa va povestesc de a doua surpriza, ca ar fi pacat. Intr-una din zilele de cumparaturi si acte de la Bucuresti, fata ei a dus-o la o masa cu fast, la un restaurant de fitze. Cu cine credeti ca s-a intalnit acolo? ..Cu Nadia! .. ca tot curajul femeii nu a venit chiar din vant, asa. O intamplare fericita a facut ca Ana cand a venit, in avion, a avut-o “colega de banca” tocmai pe marea campioana. Si, din una in alta, ca doar nu era sa stea ca mutele, au mai povestit cate ceva. Iar Ana povesti de mama ei, si de la vorbele pe care i le repeta mereu cand avea vreo problema: “unii devin Nadia, altii cad si raman jos”.
…………………………………………………………………………………………………
            Au trecut de atunci sapte ani. Unde este acum? La Bucuresti la concurs. Are o fetita de 10 ani calificata la concursul national. Cate emotii are acum pentru fetita asta nu isi aduce aminte sa fi avut nici macar in anul in care se dadea de ceasul mortii cu inscrierea la facultate.
            A fost greu dar a meritat fiecare efort. Mai radeau unii, mai comentau altii, o mai acuzau ca i-a locul unui tanar, nu o luau in serios; dar si-a facut si prieteni, oameni care ii admirau curajul si indaratnicia. Pentru ca a trebuit sa dea dovada si de multa incapatanare pentru a trece cu bine peste toate examenele si probele practice. De cate ori nu se ducea in sala si repeta cate un exercitiu care nu ii iesea. De pe barna, a mai cazut si s-a mai ridicat. Si nu o data.. Si la examen a mai cazut, dar s-a ridicat. La doi ani dupa licenta era profesor cu drepturi depline, dar nu la o scoala, ci la Palatul copiilor. Avea o grupa de sapte fetite pe care le antrena pentru performanta si inca multe fete cu care facea gimnastica sportiva, dar asa mai mult de drag, pentru ca erau ori inca prea mici, ori nu puteau veni in fiecare zi, ori parintii nu erau incantati de ideea de performanta..Oricum, era foarte bine. Era foarte multumita. Mai vorbea cu fata ei si ii mai zicea din cand in cand “multumesc” iar fata ii raspundea mereu “da, mama, da, acum plangi si imi multumesti, atunci doar plangeai”.
            Doamne, cum trec anii… ce departe par acum toate gandurile de demult!
“Cum ziceai mama, ca-ti bazaie ca mustele-n cap?.. bazaiau, dar mai tare te auzeai tu”.
…………………………………………………………………………………………………
            Au trecut anii si uite ca acum are din nou emotii. Urmareste cu sufletul la gura fiecare pas, inca un pas, o saritura, o intoarcere, un alt pas, o pirueta, o fandare de dans, un exercitiu… si inca un pas, apoi saritura finala… A sarit si a imbratisat-o cu multa putere. Cata bucurie dupa atatia ani!
            “Am reusit. In sfarsit, am reusit!”

Premiul  I, Proza, Categ. 7 - 10 ani

Vasile I. Roxana - Scoala generala nr. 2 Oltenita

Spiritul olimpic vine in zbor

            In timpul Olimpiadei de la Beijing, m-au interesat doar cateva intreceri. Am vazut festivitatea de deschidere – un basm de miscare si culoare care m-a facut fericita – apoi am urmarit cu multa atentie competitia gimnastelor. M-am bucurat de ceea ce au reusit fetele noastre, mai ales ca nu sunt cu mult mai mari decat mine.  Pe Sandra Izbasa o iubesc de-a dreptul si, cu putina imaginatie, o revad mereu pe prima treapta a podiumului. In timp ce se afla pe podium, o lacrima de multumire si uimire ii aparea in coltul ochilor. Atunci mi s-au umezit si mie ochii de uimirea si multumirea ei.
            Cred ca aici s-ar fi oprit pentru mine povestea Olimpiadei. Cele cateva amintiri, cu preferata mea Sandra in rolul principal, s-au asezat cuminti pe covorul fermecat al vacantei de vara intre atatea alte intamplari. Mai aveam cateva zile de vacanta si eram cu inima indoita. Pe de o parte, nu-mi venea sa cred ca zilele libere vor lua sfarsit,  dar pe de alta parte abia asteptam sa ma intalnesc cu ceilalti colegi si cu doamna invatatoare. Parca o si vedeam zambind, bucuroasa ca am mai crescut in timpul verii. Eu chiar am crescut in vara trecuta si faceam din asta un merit personal. Speram chiar ca, datorita acestui „merit”, sa scap usor de prima intrebare pe care doamna nu o uita niciodata la inceputul unui nou an scolar: „Ce ati mai citit in aceasta vara?”
            Asa asteptam inceputul clasei  a IV-a cand, surprinzator, Olimpiada de la Beijing, care pentru mine luase chipul Sandrei Izbasa, a capatat o importanta la  care nu m-as fi gandit niciodata. Totul s-a datorat unei plimbari pe care am planuit-o impreuna cu buna mea prietena, Irina. Era pentru noi un fel de drumetie la care visam demult.  Doream amandoua sa vedem balciul, care vine in orasul meu intotdeauna in luna august. Acordul parintilor, obtinut cu  oarecare greutate, a fost prilej de mare bucurie. Am plecat destul de devreme in acea zi, una din ultimele ale lunii,  hotarate sa stam cateva ore bune in balciul inzestrat cu toate bucuriile copilariei. Am ajuns la masinutele electrice. Priveam incantate forfota din jurul nostru cand un porumbel, aparut parca de nicaieri, si-a oprit zborul la doi pasi de noi, pe o terasa cu tot felul de maruntisuri.
            Uita-te la el, Roxi, imi spune Irina, ce alb este! Ca vata de zahar pe care tocmai am cumparat-o.
            Am uitat de toate cele pentru care veniseram si priveam la vietatea aceea, cu o surprindere pe care nu stiam sa le lamurim. Cand s-a facut in jurul ei un cerc de curiosi, am inteles ca ne mira curajul  acelei pasari. Era asa nevinovata si asa de alba, incat simteam ca toti cei care o vedeau devenisera mai buni, mai impacati sufleteste. Zgomotul si agitatia din jurul ei nu o deranjau catusi de putin. Porumbelul era multumit ca se afla acolo.  Se rotea usor, cand spre dreapta, cand spre stanga. Ridicand si coborand ritmic capul, ca si cum i-ar fi salutat pe toti cei care il priveau.
            Visam, pur si simplu, cu ochii deschisi, cand o voce puternica a rupt vraja: „Pare sa fie un porumbel calator; daca vine de departe, e obosit si  are nevoie de ajutor”. Persoana care vorbise – am aflat imediat ca era un columbofil pasionat – s-a apropiat de neasteptatul vizitator si l-a luat cu blandete in maini. I-a soptit cateva cuvinte, iar porumbelul a avut un fel de gangurit, multumind parca pentru intelegere.
            Este, intr-adevar, un porumbel calator, a spus specialistul. Are calitati deosebite: deseori zboara si noaptea. Fiind capabil sa parcurga 7 – 800 km in 24 de ore. Acum este obosit, dar daca il vom hrani si se va odihni putin, va fi gata sa-si ia zborul.
            Dar unde se duce? am intrebat eu ingrijorata ca mica minune alba a ratacit drumul.
            Cu putin noroc, putem afla; pe fiecare picior al porumbelului este fixat un fel de inel metalic, iar pe fiecare inel este insemnat ceva.
            Amanuntul acesta nu fusese remarcat pana atunci, toata lumea fiind atrasa de acea prezenta neobisnuita in agitatia balciului. Am citit cu atentie acele insemnari. Pe un inel scria Portsmouth-5 august, iar pe celalalt Beijing-20 august. Era  intr-adevar un porumbel calator, unul de mare performanta.  Din comentariile celor mari – toata lumea era preocupata de intamplare – am aflat ca Portsmouth  este o localitate din sudul Angliei. De acolo, de la capatul Europei, un om de bine expediase mesajul sau de incredere si de bucurie catre un prieten din Beijing-ul olimpic. Ghemuletul acela alb, insufletit de o forta misterioasa, asternuse peste doua continente firul zborului de pace si inocenta. Acum, „postasul” harnic si ascultator se intorcea acasa.  El mi-a dat de inteles ca Olimpiada inseamna mai mult decat intrecerile de pe arenele sportive. Timp de cateva saptamani, oamenii au ocazia sa urmareasca  o competitie de mare calitate, dar conteaza la fel de mult si ceea ce simt ei in timpul Olimpiadei: toti sunt prieteni. Asa cum  sportivii din tarile lor se intrec cu  loialitate la Jocurile Olimpice, ei  se intrec pe arena la fel de importanta a fair-play-ului. Eram fericita la gandul ca, indiferent unde s-a oprit sau se va mai opri porumbelul, va fi inconjurat cu aceeasi grija si intelegere. Chiar daca nu se cunosc, oamenii pot comunica prin bunatate si toleranta, adica prin spiritul olimpic. Mai auzisem expresia aceasta in comentariile care se faceau de la Beijing, dar abia acum o intelegeam cu adevarat.
            Am fost scoasa din reverie de glasul specialistului columbofil: "Am admirat destul pe calatorul nostru. Acum o sa-l iau iar maine, la aceeasi ora, ii vom ura drum bun tot din acelasi loc”.
            A urmat o noapte lunga; de nerabdare, nici n-am putut dormi. Cu destul timp inainte de a se implini cele 24 de ore,  eram impreuna cu Irina la locul cunoscut.  Treptat, sau adunat foarte multi curiosi, dornici sa-l vada continuandu-si calatoria pe purtatorul spiritului olimpic.  Miscarile mai bruste prin care cauta sa scape din mainile care-l tineau cu grija, aratau ca este din nou in forma.  Cand i s-a dat drumul, s-a inaltat cativa metri, a desenat cateva cercuri  deasupra grupului de curiosi, dupa care a revenit pe umarul celui care-l ingrijise. M-am bucurat si m-am speriat in acelasi timp, deoarece nu stiam ce se intampla. In jurul meu, se faceau tot soiul de comentarii si presupuneri. Dupa cateva secunde, insa, porumbelul s-a inaltat din nou si a disparut ca o naluca intr-o directie, pe care doar el stie cum, o cunostea foarte bine.
            Ma gandesc si acum cu duiosie ca revenirea de cateva clipe a fost un fel de ramas bun, inainte de a se indrepta spre casa.
            In zilele ce au urmat, am discutat mult cu Irina despre  purtatorul inaripat al spiritului olimpic.  Doream  amandoua atat de mult sa isi termine drumul cu bine, incat am luat o harta a Europei, pentru a stabili un eventual traseu al zborului sau. Am vazut ca, intr-adevar, Portsmouth este in sudul Angliei, nu departe de mare. Ne-a purtat calatorul nostru peste Ungaria- Austria – Germania – Olanda, pentru a ajunge la destinatie. Tot asa de bine il puteam orienta prin Serbia – Croatia – Italia – Franta sau prin Slovacia – Cehia – Germania – Olanda. Drumurile sunt mai multe dar, indiferent ce varianta a ales,  stiu ca a ajuns acasa; nimic rau nu i se poate intampla, deoarece este protejat de spiritul olimpic. Asa mi l-am imaginat, pata alba pe cerul albastru, strabatand ultima parte a drumului, pana la marginea continentului.
            Cand a inceput scoala, nu prea am mai avut timp. Uneori, insa, gandurile m-au dus la calatorul meu alb, la impresionanta lui aventura. De la el am inteles ce inseamna olimpismul. De cate ori mi-l amintesc, o lacrima de emotie se aduna in coltul ochilor. Asa cum i s-a intamplat si Sandrei, pe podiumul de la Beijing.

Premiul I, Cronica / Reportaj, Categoria 7 - 10 ani
Al - Deiri Nadine - Colegiul National "Costache Negruzzi" - Iasi

Prietenie

Sunt speriata? Sunt emotionata? Imi este frica? Sunt nervoasa?
Caut un raspuns pentru starea de agitatie care m-a cuprins.
E un moment unic. E prima mea zi de calarie. De mult timp doream sa ajung aici. Iata ca dorinta mi s-a indeplinit.
Cu inima stransa respect indicatiile domnului instructor. Cu un ultim efort ma ridic in sa.
Iata-ma undeva intre cer si pamant, prea uimita ca sa pot vorbi macar. Calul asteapta un semn de la mine, iar eu nu mai pot vorbi.
Il mangai usor pe grumaz. Paseste. La inceput cu pasi mici, usori, apoi la trap.
Dupa douazeci de minute cobor si revin la realitate.
Privesc spre cal si in privirea lui citesc intelegere.
E timpul sa plecam. Ma despart cu greu de noul meu prieten.
Voi reveni.

Premiul I, Poezie, Categoria 15 - 18 ani
Todica Iulia - Colegiul National "Horia, Closca si Crisan" - Alba Iulia

Acrobatica

Se-alearga pasari intre ele pe coasta de sud a Frantei
Una gri, una rosie, una plangand.
Mi-am luat palaria de soare
Si aparatul de fotografiat.
Ce echilibru de vant, de moft si inalt.
Vin, fug, se zbat innodate in aer,
Se aprind ca focul, cu ciocul dezmierdat de sori.
Numai una e cea dintai
In cercul de flacari din legenda lui Olimp.
Numai cea gri depaseste noroiul de la trecatoarea lui Pluto
Si se azvarle in gheare pe-un plop.
Nisipul de pe coasta tremura.
Incepe-o ploaie.
Incepe-un nor.
Incepe altul.
Pasarea cea din urma
Vine razand cu plansul pe umar.