Premiul I si Premiul Special pentru concurentul care este legitimat la un club sportiv - Proza, categ. 7-10 ani

Ciprian Munteanu
Palatul Copiilor, Craiova, Dolj

Lucian si regatul sahului

            Aleea de stejari batrani urca pana sus, departe. Cerul senin zambea, privind Regatul Sahului. Palatul regelui, ca si locuintele obisnuite, colorate in alb si negru, imitau piesele de sah. Oamenii erau renumiti pentru inteligenta lor, dar foarte tacuti.
            De aceea, Lucian se plictisea uneori, caci ii placea sa vorbeasca, sa glumeasca. Isi petrecea majoritatea timpului asemenea concetatenilor sai, langa tabla de sah.
            Regele il aprecia pentru inteligenta lui, iar toti ceilalti „pioni” il simpatizau.
La  unsprezece ani, avea o infatisare placuta, buclele blonde ii acopereau uneori ochii de culoarea marii.
            Se imprietenise cu nebunul alb, bufonul preferat al reginei. Intr-o zi, acesta ii spuse:
            - Lucian, ai idee ce este dincolo de cele doua turnuri? Ei bine, acolo e joaca, veselie, libertate si distractie.
            Baiatul asculta cu luare-aminte. Dar, din zi in zi, dorul de a cunoaste lumea cealalta era tot mai puternic. Pana intr-o zi cand, ajutat de prietenul sau, incaleca pe calul cel negru si porni spre lumea cea mare. Calul il duse intr-o scoala din centrul orasului Craiova.
            La inceput, fu bucuros, copiii erau veseli, orele durau putin si mai tot timpul se jucau si se distrau.
            - Ce galagiosi sunt! Si cum alearga toata ziua! isi spune, uneori, Lucian.
            Si din nou il cuprinse dorul, dorul de parinti, de prieteni, de camera lui si de tabla de sah.
            Lucian si-a chemat calul si i-a zis:
            - Du-ma inapoi, in Regatul Sahului!
            Povestea mea nu este un vis, ci o realitate. Realitatea si bucuria pe care o pasiune ne-o poate da.

Premiul I - Cronica / Reportaj, categ. 11-14 ani

Ioana Radu
Colegiul „C. Negruzzi”, Iasi

Un antrenament interesant

            Era vara. Soarele stralucea pe cerul senin. Iarba era presarata cu clopotei si albastrele.
            Eu ma pregateam sa merg la antrenament, la sala de scrima. Cand sa ies pe usa, mi-am dat seama ca-mi lipsea ceva. Erau prietenii mei ce ma insoteau de obicei agatati de cele cinci degetele de la mana stanga. Rolul lor era de a ma incuraja in orice situatie. Pe fiecare dintre ei ii cunosc dupa numele care il poarta: Rabdarea, Calmul, Atentia, Concentrarea si Silinta iar cel mai protejat dintre toti, care locuia in mijlocul palmei era Siguranta si increderea in mine. Dupa ce am verificat daca sunt cu totii la datorie, am plecat spre sala de antrenament.
            Ajunsa printre planse, am facut incalzirea, apoi cativa pasi specifici, dupa care am tras asalturi. Cand mi-am pus masca pe cap, Rabdarea a sarit in ajutorul meu si mi-a spus:
- Sa ai mare grija la acest asalt. Sa nu te grabesti nici cu atacul, nici cu parazile!
Imediat a sarit si Calmul, care nu s-a lasat intimidat, spunandu-mi:
- Daca adversarul te loveste, trebuie sa ramai calma, caci daca te enervezi nu-ti va iesi nimic bine!
            Atentia si Concentrarea ma insoteau pe parcursul asalturilor cu vocilor lor blande si calme, soptindu-mi ce sa fac. De exemplu, Atentia ma  avertiza de intentiile adversarului iar eu trebuia sa fiu atenta unde se indrepta lovitura si ce trebuia sa fac pentru a para. Concentrarea imi transmitea dorinta de a fi precisa in loviturile mele pentru a fi corecte si la tinta.
            Apoi a aparut Silinta care mi-a transmis urmatorul mesaj:
            - Da tot ce ai bun din tine pentru a invinge, dar sa-ti dai toata silinta pentru asta!
            Siguranta si increderea in mine, protejatele celor cinci prieteni, erau in puterea mea. Eu trebuia sa am grija de ele si chiar am avut, reusind sa castig toate asalturile din acea zi, parintii felicitandu-ma pentru asta cand am ajuns acasa.
            A fost un antrenament interesant in care mi-am folosit cele cinci degetele: Rabdarea, Calmul, Atentia, Concentrarea si Silinta!

Premiul I - Poezie, categ. 11-14 ani

Maria Paraschivescu
C.N. „Fratii Buzesti”, Craiova, Dolj

Daca as fi...

Plang, rad,
dorm si ma trezesc.
Gandesc! Gandesc! Gandesc:
daca as fi o sabie,
daca as fi un fir de iarba,
o pereche de patine, orice,
doar sa ma iubeasca viitorul
sau de ce?
Daca m-as  învarti într-un cos
si as ateriza într-un galos,
atunci toata lumea
ar intra în toata Dunarea.
Ce spun?
Cum pot sa ma gandesc?
Sunt doar o pata de cerneala
ce zgarie-n sticla foii.
Cinci cercuri colorate
Desprinse din Mine, din Tine, din Noi:
Ploaie, Curcubeu, Sperante!
Daca as picta cu inima:
un cos, o pereche de patine sau orice
altceva,
atunci m-as transforma în Mine,
doar pentru  a te iubi pe Tine.
Daca o soapta de vant
m-ar trimite pe aripi de gand
în sali, pe teren sau în joc,
as fi un rege cu noroc.
Daca as fi o minge de tenis,
atunci iarba mi-ar simti sarutul.
Daca as pluti pe chipul ghetii,
Atunci mi-as vedea frumusetea în zbor.
Daca as fi o sageata,
atunci as strapunge cerul cu Lumina.
Cu Lumina mea si-a ta, cu Lumina noastra.
Daca as fi...
Daca as fi...

Premiul I - Poezie, categ. 11-14 ani

Maria Paraschivescu
C.N. „Fratii Buzesti”, Craiova, Dolj

Daca as fi...

Plang, rad,
dorm si ma trezesc.
Gandesc! Gandesc! Gandesc:
daca as fi o sabie,
daca as fi un fir de iarba,
o pereche de patine, orice,
doar sa ma iubeasca viitorul
sau de ce?
Daca m-as  învarti într-un cos
si as ateriza într-un galos,
atunci toata lumea
ar intra în toata Dunarea.
Ce spun?
Cum pot sa ma gandesc?
Sunt doar o pata de cerneala
ce zgarie-n sticla foii.
Cinci cercuri colorate
Desprinse din Mine, din Tine, din Noi:
Ploaie, Curcubeu, Sperante!
Daca as picta cu inima:
un cos, o pereche de patine sau orice
altceva,
atunci m-as transforma în Mine,
doar pentru  a te iubi pe Tine.
Daca o soapta de vant
m-ar trimite pe aripi de gand
în sali, pe teren sau în joc,
as fi un rege cu noroc.
Daca as fi o minge de tenis,
atunci iarba mi-ar simti sarutul.
Daca as pluti pe chipul ghetii,
Atunci mi-as vedea frumusetea în zbor.
Daca as fi o sageata,
atunci as strapunge cerul cu Lumina.
Cu Lumina mea si-a ta, cu Lumina noastra.
Daca as fi...
Daca as fi...

Premiul I - Proza, categ. 15-18 ani

Alina Madalina Carstea
C.N. „Fratii Buzesti” , Craiova, Dolj

Fetele performantei

            Din cauza ta nu am prieteni si mi-am pierdut increderea in mine, numai tu m-ai facut sa-mi doresc locul I si sa fac orice pentru a-l castiga... Asa am ramas singura, desi sunt inconjurata de medalii, bucati de aur fara valoare printre care am invatat sa traiesc... Tu m-ai impins pe calea asta, in lumea asta plina de eforturi, de munca, de esecuri, iar cand obtii o victorie nici nu te poti bucura de ea, caci tu stii la cate a trebuit sa renunti ca sa ajungi aici, si se bucura altii care nu stiu viata din spatele cortinei mele.
            Aceasta ura pe care o simt pentru tine, pentru performanta, acum ma domina si imi macina sufletul. Cum am ajuns aici? Ma intind in pat, privesc la tavanul de un alb nebun si-nchid ochii, acum respir adanc si vad rupturi de amintiri pierdute in abisul sufletului meu... copilaria mi se pare asa de indepartata si nebuloasa, incat ma indoiesc ca am fost candva copil... dar ca o luminita il vad, il vad pe tatal meu care imi intinde mana si ma arunca in labirintul amintirilor mele.
            Am cazut pe o pagina din viata mea pastrata bine in memorie si eram in parc cu tatal meu. Ce zi frumoasa!... Soarele isi trimitea razele jucause sa mangaie pamantul, iar panza maronie ii multumea ajutand sa iasa la suprafata un ghiocel plapand si daruind omenirii inceputul primaverii. Eram intr-un leagan si tatal meu ma impingea in ritm vioi iar eu, fericita, m-am uitat la el. Soarele stralucea puternic in spatele lui si il inconjura cu lumina ca un inger pazitor, acesta ma supraveghea cu ochii lui mari si negri plini de mandrie, oferindu-mi cea mai frumoasa  imagine pe care o voi pastra  ca o icoana in sufletul meu. Atunci tata,  ingerul meu pazitor m-a intrebat cu glasul lui duios daca doresc sa ma inscrie la un club sportiv, unde o sa invat adevaratele valori ale vietii.
            Insa cum as putea descrie ce am vazut in clipa aceea? Ma privea cum si-ar privi un muzician instrumentul in clipa dinainte de a-ncepe sa cante: cu intelegere si virtuozitate. Plina de entuziasm, am raspuns ca mi-ar placea sa fiu o sportiva, iar tatal meu a continuat, zicandu-mi ca cel mai important e sa fiu o sportiva adevarata.
Ahhh... in prima zi cand m-a dus la clubul sportiv tremuram si imi era atat de frica la gandul ca nu voi fi destul de buna, insa el stia cum sa-mi vorbeasca si mi-a spus sa nu ma tem de necunoscut, pentru ca oricine poate sa dobandeasca in viata orice vrea si orice ii face trebuinta.
            Am intrat in formatie si antrenorul batranel dadea comenzi cu glas poruncitor.  Cat de bine ma simteam alergand si facand o multitudine de exercitii... nu ma plictisea rutina, nu ma obosea...  imi placea, simteam cum portita ascunsa in sanctuarul cel mai profund al sufletului meu se deschidea si luau nastere vise, vise marete pe care doar eu le puteam indeplini. Formatia in care am intrat a devenit familia mea pentru o lunga perioada de timp, in care antrenorul era ca un parinte pentru noi. Ne certa cu blandete, se bucura de victoriile noastre, ne alinta cand sufeream si acorda timp individual fiecarui copil. O singura data m-a laudat si mi-a spus doar ca sunt o fata talentata, insa pentru a face performanta trebuie munca multa... iar eu eram dispusa sa o fac.
            Pasiunea cu care lucram ii facea fericiti pe parintii mei, iar eu ma simteam atat de implinita... asa au trecut urmatorii ani. Au fost zile bune, dar si rele; asa am invatat ca trebuie sa te ridici cand esti lipsit de puteri, cum este sa lucrezi in echipa, sa accepti opinia celor din jur, sa fiu corecta cu mine insami, dar si cu ceilalti. Asadar am primit lectii pretioase care m-au format ca om, iar sportul nu-mi oferea doar sanatate, ci si educatie.
            Cand am participat la primul concurs, tatal meu ma privea din primul rand si am revazut acea privire plina de mandrie pentru ca eu ma aflam in centrul scenei, gata pentru exercitiu... Am inchis ochii si am auzit vocea lui: „Nu te increde decat in  inima ta!” Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este ca deja mi-am infruntat teama de scena si toti ma priveau cum imi faceam exercitiul la sol, cu gratie si eleganta.  Desi am ocupat locul al III-lea, tatal meu m-a imbratisat si cu lacrimi in ochi m-a felicitat. Nu am ajuns direct pe locul I, insa am catarat treptat acest munte invizibil al victoriei.
            Este ciudat cum unele intamplari marunte din viata noastra, in loc sa ni se stearga din minte indata dupa savarsirea lor, printr-un inexplicabil fenomen, joc al functiei perceptive, ne raman fixate in minte, uneori cu o lumina si limpezime atat de neasteptate in ceea ce priveste detaliile, incat depasesc adesea evenimentele capitale care ne angajeaza soarta.
            Dar acum stiu ca in lumea noastra nu e nimic mai durabil decat un val care se ridica din ocean. Oricare ar fi chinurile noastre si triumfurile, oricat de mult am suferi, mult prea curand se imprastie toate, ca tusul prea subtire pe hartie.
            Imi amintesc ca doream sa renunt la gimnastica pentru ca era din ce in ce mai greu, insa tatal meu mi-a soptit: „Nu-ti pierde rabdarea, lucrurile bune se obtin greu”. Asadar, am continuat si am cunoscut bucuria izvorata din efort. Nu stiu cand am devenit olimpica, insa stiu orele pe care le-am pierdut in sala dupa antrenamente, etapele pe care le-am pierdut din viata mea, daruirea cu care lucram si echilibrul... echilibrul dintre minte si corp pe care l-am atins dupa ani de munca. Inainte, credeam ca pasiunea se ofileste odata cu varsta, asa cum apa dintr-o ceasca uitata intr-o camera se evapora incet, insa acum stiu ca pasiunea este dragostea de a face ceva, trezita de atingerea unui anumit tel.
            Timpul dedicat sportului m-a invatat sa nu traiesc nici in trecutul meu, nici in viitor. Nu am decat prezentul si numai el conteaza. In prezent sta tot secretul, daca dai atentie secretului poti sa-l imbunatatesti.  Daca voi ramane mereu in prezent, voi fi un om fericit. Fiecare poarta in sine vesnicia.
            Aud cum cineva ciocane la usa.... mama ma cheama... spune ca este timpul. Deschid ochii si realizez ca au fost scoase la lumina relicve ale trecutului meu. Acum, imbracata intr-o rochie neagra si cu un buchet de crini in mana, ma indrept spre inmormantarea tatalui meu... si ma aflu in ceasul de bun ramas... care a ramas fara glas. Acesta este prezentul meu si stiu ca viata de olimpica mi-a rarit timpul pe care il puteam petrece aproape de el, insa aceasta mi-a daruit adevarate lectii de viata, principii valoroase si m-a invatat sa-mi cunosc mai bine inima, caci niciodata nu voi  reusi fara asta, pentru ca nimeni nu va reusi sa fuga de propria inima.
            Datorita tie am cunoscut o multime de oameni speciali, am mers in toate colturile lumii, am facut publicul sa se ridice in picioare, l-am facut fericit pe tata si, nu in ultimul rand, m-am descoperit pe mine.  Doar tu m-ai dus pe calea cea dreapta in viata, m-ai facut sa imi deschid sufletul si sa daruiesc oamenilor o particica din el. De la tine am dobandit respectul, echilibrul in viata, calitatea de a fi corecta, dar si un corp sanatos si plin de energie. Tu, nobilul sport, mi-ai oferit oportunitati de viata, prieteni pretiosi si iubirea unui public larg... lucruri deosebit de valoroase.

Premiul II - Cronica /Reportaj, categ. 15-18 ani

Ana Maria Micliuc
C.N. „M. Eminescu”, Bucuresti

Nu te opri!

             O banda alba... un tricou alb. Toata lumea in alb, fiecare cu propriile exercitii, pregatindu-se probabil pentru cea mai importanta competitie a vietii lor. Eu, mica si fara un corp de invidiat ca al celorlalte participante, ma simteam inferioara si totusi incercam sa par hotarata, alaturi de prietenii mei  -  la fel de uimiti de gambele extrem de dezvoltate ale performantilor. Speram sa se termine cat mai repede, sa scap de emotiile ce-mi cuprinsesera intregul corp. Adancita in meditatie, priveam la fetele si baietii din jurul meu care erau disperati sa auda zgomotul ascutit si, totusi, atat de iubit al pistolului ce dadea startul.
            Parca nu l-a auzit... Toata lumea alerga si incepusem sa cred ca nu o sa ajung la finish. Insa, langa mine, se aflau doi baieti care ma incurajau si imi tot spuneau ca mai sunt maximum 100 m, chiar daca in sinea lor stiau foarte bine ca mai erau cel putin 3 kilometri. Am ajuns la un punct in care eram hotarata sa ies afara din concurs... stiam ca tot nu am nici o sansa. Cam dupa un sfert de traseu, am observat ca eram printre primii 40 de oameni si ma simteam destul de bine.
            Insa totul s-a destramat cand am vazut ca banda care ne ajuta sa vedem traseul disparuse...eram disperati! 40 de adolescenti blocati pe un traseu gresit!? Toata lumea era suparata ca nu ne-am dat seama la timp, insa... am continuat sa alergam. Eram extenuati si, la un moment dat, am observat acea banda stralucitoare care ne readucea in concurs!
            Aproape ca imi venea sa sar in sus de bucurie! Am reintrat pe traseu... cu sufletul la gura, asteptam sa vedem pancarda mare si alba care ne anunta ca am terminat concursul. Alergam si alergam, insa parca era nesfarsit acel drum lung si obositor. Vedeam in fata mea persoane care erau hotarate sa se opreasca... Insa, atunci, unul dintre colegii mei a inceput sa strige in gura mare ca se vede finish-ul. Toata lumea a inceput sa bage un sprint de ziceai ca mersesera pana atunci! Asa ca m-am hotarat si eu sa alerg mai tare, ca nu pierdeam nimic. Mai aveam doar vreo 10 metri si auzeam lumea strigand: „Alearga mai tare! Alearga!!...” Nu intelegeam de ce strigau asa... ma gandeam ca am ajuns pe locul 100 sau ceva de genul... Insa, atunci, una din cele care dadeau biletele de finish mi-a inmanat biletul cu unul din numerele castigatoare... Nu imi venea sa cred: EU, pe locul 3 intr-un cros olimpic?! Credeam ca visez... Insa, dupa vreo jumatate de ora mi-am dat seama ca ceva nu e in ordine. Adica eu, eleva in clasa a IX-a sa termin un cros olimpic in 12 minute?! ... era cam imposibil. Asa ca m-am dus si l-am intrebat pe colegul si unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Theo, ce se intamplase. Si atunci, el mi-a explicat ca am gresit traseul!
            Am ramas socata. Adica toti cei din primul grup care erau cu noi au luat-o pe acolo si nu intelegeam ce se intamplase... Abia mai tirziu am aflat ca, intr-un loc, nu fusese intinsa banda aceea si din cauza asta incurcasem noi traseul... totul era pierdut!
Au venit la mine cativa oficiali, organizatori si profesori de sport, sa ma intrebe ce s-a intamplat.... Insa eu credeam ca visez si nu-mi aduc prea bine aminte ce le-am spus. Insa le-a explicat Theo cu de-amanuntul, iar ei si-au dat seama ca sunt nevinovata, dar mi-au spus ca nu pot sa raman pe locul  3. M-au retrogradat pe 4. Cred ca a durat cateva zile pana ce s-au linistit apele si la noi, in liceu. Insa m-am hotarat ca la anul viitor voi fi mai buna si mai atenta, in mod special la acele mici amanunte care cateodata te incurca mai mult decat iti poti imagina.

Premiul II - Poezie, categ. 11-14 ani

Diana Bursuc
Sc. generala nr. 30, Timisoara, Timis

Portrete

Atletul – Te pravaleai, gigantic clocotitor
Cat zarea-ntins, haotic ca neantul.

Boxerul – Suprema incordare de granit,
Ramasa dintr-o alta intocmire.

Fotbalistul atacant – soim peste prapastie.

Gimnasta – frumoasa ca umbra unui gand.
Intre ape, numai ea era pamant.

Inotatorul – a norilor naframa se sfasie.

Sahistul – Gradina a Ochiului,
cu sori in loc de petale,
si garduri de stele desparţind
vesnicii de vesnicii nepatrunse,
neatinse de gand.

Patinatorul – luna
adoarme pe aripi de fluturi.

Sportivul – Te nasti din plasma zarii cu limpezimi de-albus,
Ne dai in semicicluri lumina ta prin raza –
Ma entuziasmeaza sublimul tau urcus,
Caderea ta in hauri adanc ma intristeaza.

Premiul II - Proza, categ. 11-14 ani

Andreea Falca
Sc. Nationala „Oprea D. Iorgulescu”, Campulung Muscel, Arges

Talentul

            Se poate spune ca proba de foc a caracterului unui om este vointa, care ne poate ajuta in viata chiar mai mult decat cele mai de pret insusiri cu care ne-a inzestrat natura.
            Fara vointa de a intretine si a pune la treaba talentul, spre exemplu, acesta se poate risipi, pierzandu-se. Fara exercitiul continuu al inteligentei, acesta se inmoaie, fara punerea in miscare a muschilor, acestia isi slabesc fibra.
Talentul e, deci, un dar care trebuie cultivat cu grija, caci numai el poate face din fluturi imagini minunate, zbatandu-se printre filele unei carti ca printre niste munti, sau poate aduce pe panza un nor plutitor. Poate transforma si crengile punandu-le sa tina de pamant, pentru ca pomii sa nu zboare precum fluturii spre soare...
Iar daca vrem sa adormim si nu putem, tot TALENTUL ne ajuta. E suficient sa privim un tablou ce infatiseaza imaginea lanurilor aplecate de vant  sau a valurilor care mangaie nisipul plajelor nesfarsite si in sufletul nostru coboara pacea.
Ne dorim si noi sa fim talentati. Si, poate, unii dintre noi chiar suntem: Nadia Comaneci, Gheorghe Hagi, Doina Melinte, Lia Manoliu, Ilie Nastase, Ion Tiriac si multi altii. Insa, nu trebuie nicidecum sa uitam ca aliatul cel mai valoros al talentului este munca. Impreuna, acestea ne pot face drumul in viata insorit, presarat de bucuriile succesului. Asa cum pamantul nu uita sa se invarteasca, iar soarele sa rasara, tot asa si omul este dator sa nu-si uite datoria: sa lase o urma a trecerii lui prin timp. Fara ele, esecul pandeste la fiecare colt.
Toate energiile si idealurile omului trebuie sa fie indreptate spre fapte care sa-i uimeasca pe contemporani si pe urmasi:
    „Tu sa ridici prin munca ta
    Si gandul tau un monument
    Sa lasi, pe unde treci, insemn”

Premiul III - Proza, categ. 15-18 ani

Abigail Valean
Liceul cu Program Sportiv,  Bistrita - Sportiv legitimat

“Orice vis poate fi transpus in viata de catre cei
 care sunt destul de puternici pentru a crede in el.”
George Bernard Shaw
            Dealungul vietii, toti oamenii doresc sa reuseasca. Toti vrem sa fim cat mai buni, mai priceputi, mai recunoscuti sau, de ce nu, sa fim cei mai buni. Dar este cunoscut faptul ca doar unii dintre noi reusim. Asa se intampla si in sport: de la nivelul de incepator pana la cel de mare performanta, toti sportivii doresc sa se situeze pe podium si de ce nu, pe cea mai inalta treapta a lui.
            Este de la sine inteles ca, pentru a fi primul, trebuie sa lupti: cu ceilalti, cu mediul, cu efortul si cel mai important, cu tine insuti!
            Aceasta este de fapt ratiunea primordiala si desigur lupta cea mai grea: sa-ti invingi limitele, sa le impingi tot mai departe, sa te autoperfectionezi si sa perseverezi, sa-ti stabilesti scopuri clare, sa-ti doresti cu toata hotararea sa castigi si peste toate astea sa fii convins ca poti si ca depinde de tine caci:
            SPORTUL ESTE IN PRIMUL RAND LUPTA CU TINE INSUTI!
            “Adevarul este atat de pretios, incat este o placere sa-i dai glas!” - Emily Dickinson
            Adversarul care se ascunde in mintea noastra este mult mai puternic decat cel pe care il intalnim pe teren, pe care il putem privi in ochi descoperind ceea ce gandeste. Cu toate ca ne impunem de multe ori sa facem un anumit lucru, atunci cand suntem in fata faptului nu realizam ce se intampla, nu vrem sa continuam, ne este frica si nu stim cum sa actionam. Pentru a fi capabili sa trecem peste acestea, noi, ca sportivi avem nevoie de cineva care sa ne spuna "am incredere in tine!"  si anume, antrenorul.
Sportul de performanta necesita efort, munca si implicare totala. Pentru a ajunge cat mai sus ne intalnim zilnic cu coechipierii. Fiind atata timp unii cu ceilalti, ajungem sa formam o familie. Antrenandu-ne ritmic, se formeaza legatura sportiv-antrenor. Insa aceasta legatura nu este suficienta daca dorim performanta. Nu ajunge o relatie distanta, ci este necesara una deschisa.
            Postura de antrenor  este una  speciala. El este cel care se apropie de sportivi si incearca sa ii apropie si pe sportivi de el. Acest lucru se intampla si la mine in echipa. Dupa parerea mea, antrenorului ii este cel mai greu, deoarece el trebuie sa se modeleze dupa fiecare din noi. O suta de oameni, o suta de pareri. Dar ne dovedeste de fiecare data, ca echipa pentru el este ca o a doua familie. De cele mai multe ori petrece mai mult timp cu noi decat cu oricine altcineva. Cunoaste in amanunt fiecare "membru" al acestei familii speciale. Asculta ce avem de spus si niciodata nu ne judeca parerile. Am reusit sa ne castigam reciproc increderea, sa facem diferenta dintre munca si distractie, sa dam glas tuturor sentimentelor noastre, demonstrand ca ne putem baza unii pe altii. Am invatat sa fim sinceri, deoarece sinceritatea reprezinta compatibilitatea dintre vorbele, gandurile si faptele noastre, o compatibilitate prin care aratam celor de langa noi ca-i pretuim.
            Ca in orice familie am trait momente de neuitat, am avut parte atat de bucurii, cat si de griji, probleme, certuri… Chiar in decursul saptamanilor, sau as putea zice ultimelor 2 luni, am trecut printr-o perioada dificila. Problemele ne-au izbit din toate partile. Am avut si avem si in momentul de fata jucatoare accidentate, la ultimul turneu lotul echipei nu a fost complet din diferite cauze, dar, cel mai grav, noi, ca sportivi ne-am schimbat, in rau. Nu ne concentram deloc la antrenamente, nu ascultam ce ni se transmitea de pe banca, am desconsiderat, practic, sfaturile date de catre antrenor. Cand ne spunea ca “nu ne mai recunoaste” nu il credeam, ne intrebam “dar, ce am facut?”…Nu eram constiente de ceea ce se intampla, nu ne dadeam seama ca priveam de sus pe toata lumea.
            …Si astfel, antrenorul s-a hotarat sa luam o pauza  in care sa ne gandim la ceea ce s-a intamplat cu noi. De ce nu mai actionam cum ne cunoaste? Sa ne studiem fiecare in parte si sa rezolvam aceasta problema. In decursul acestor zile ne-am dat seama de gravitatea situatiei. Ne-am intalnit, am povestit, ne-am analizat comportamentul si am realizat ca am dezamagit si am gresit enorm fata de un om care a stat mereu alaturi de noi. Acel om caruia nu-i pasa ce zice lumea despre noi, nu crede, pentru ca ne cunoaste si are incredere.
            Acum e nevoie de multa munca, rabdare, concentrare. Nu promitem luna si stelele, dar “am trecut prin foc inca odata, vrem s-ajungem sa umblam pe apa”. Si simtim fiecare ca: "noi, doar impreuna putem!" Sa ne recunoastem vina, asumandu-ne raspunderea, sa demonstram contrariul celor intamplate in ultimul timp, sa dovedim ca suntem demne de incredere. Sa ne aratam noua si antrenorului cine suntem cu adevarat. Sa dovedim ca ne putem ridica, cu toate ca am cazut. Sa fim din nou NOI, echipa L.P.S.!!!
            Din punctul meu de vedere, sportul, nu poate fi practicat din placere atata timp cat nu se formeaza acea relatie speciala. Si acest lucru mi-a fost demonstrat recent mai bine ca niciodata. Comunicarea este esentiala, situatiile dificile ajutand la intarirea relatiei cu antrenorul, cu coechipierii. In momentele dificile ne dam seama ca avem nevoie unii de ceilalti. Atunci cand depasim astfel de momente, aratam ca suntem o echipa adevarata. Dam dovada de curaj, potential, psihic puternic. Cand avem o problema, antrenorul trebuie sa fie constient ca in momentele acelea avem nevoie de sustinere...si cea mai importanta pentru noi este sustinerea din partea lui. Dupa o accidentare, el trebuie sa incerce sa afle cum ne simtim, sa se implice emotional in aceasta problema.
            Acesta este ANTRENORUL meu. Indiferent de gravitatea problemei, este mereu la curent. Nu ii pasa ca nu doarme o noapte sau ca umbla in tot orasul ca sa ne ajute, el o face. Acesta este un antrenor adevarat. Omul care este in stare sa faca orice, pentru echipa lui, pentru sportivii lui... Si acela care este in stare sa isi creasca singur jucatorii, care nu furnizeaza “instructiuni”, ci ne ajuta sa ne eliberam potentialul si talentul, din placere, sa activam ceea ce deja exista in noi si asteapta doar sa fie pus in miscare. Cheia succesului pentru un sportiv este un bun antrenor.
            Cunosc insa si situatii in care omul care ar trebui sa fie alaturi de sportivi nu ii intelege sau refuza sa faca acest lucru. Si sunt echipe in care sportivii si-au pierdut increderea in ei, nu se concentreaza pe ce fac si le este greu sa dea randament. Lipsa relationarii si implicarii antrenorului in viata si activitatea lor sportiva atrage dupa sine consecinte care duc la probleme in echipa! Atunci cand antrenorul nu are puterea sa te mobilizeze in timpul unui meci, unui antrenament, deoarece el nu este convins de reusita, cum ar putea sportivii sa creada? Nevoia de sprijin apare in momentele grele, cand ai ratat un contraatac sau ai dat o pasa gresita intr-un moment tensionat, cand totul ti se pare ca merge prost si esti la pamant. Iar daca acest lucru nu se intampla, relatia speciala dintre antrenor si sportivi nu exista. E trist cand un vis nu devine realitate din aceasta cauza!
            Recunosc, suntem mofturosi, avem idei nenumarate (care pot fi negative sau pozitive), ne place sa credem ca stim de toate si ca orice lucru e posibil. Stiu ca e greu de lucrat cu mai multi sportivi, stiu ca fiecare suntem complicati si ca multora li se pare ca avem idei exagerate, dar ideile acestea nu le spunem de oriunde, le spunem din suflet si sunt ideile generatiei noastre, o generatie care a trecut prin multe schimbari si care doreste sa fie ascultata, bagata in seama! In viata nimic nu e intamplator si totul are un rost, iar noi bagam in seama pana si detaliile cum ar fi o simpla intrebare "Cum te simti astazi?" sau "Mai rezisti?" Avem boala de a  simti ca existam!
            Cu toate ca viata de sportiv este grea, are foarte multe alte parti bune, dar cea mai remarcabila dintre toate, este aceasta unitate din echipa, relatiile dintre coechipieri si antrenor, faptul ca am ajuns sa formam o familie, ca suntem la nivelul in care ne cunoastem fiecare gest si vorba si suntem convinsi ca "noi doar impreuna putem!"
            „Ai nevoie de mult curaj pentru a te desprinde de ceea ce pare familiar si sigur, pentru a adopta noul. Dar nu exista o siguranta reala in ceea ce nu mai conteaza. Exista mai multa siguranta in ce este aventuros si incitant, pentru ca in acea directie este viata, iar in schimbare sta puterea!”